Dragostea e ca un trandafir roz de Damasc la un moment dat, vrei ușor să te apropii, să-l atingi abia perceptibil, să-l miroși fin, dar ți-e frică că ar putea să te înțepe. Îl iai acasă să-l savurezi pe deplin într-o salată de vară, dar ajungi să-l devorezi doar cu privirea, pentru că ochii de cele mai multe ori bucură, iar stomacul îți crează doar o iluzie de împlinire.
Momentele de zi cu zi încep să se schimbe instant atunci când începi să spui ceea ce gândești — vezi, și începutul are un început. Eu am început din punctul zero, spre o altă extremă a celeilalte jumătăți de viață — când tinzi să scoți ce ai mai bun din tine, când îți dai frâu liber emoțiilor fără să-ți pese că ai putea să pari vulnerabil, slab sau naiv. De altfel, capeți libertate și devii propriul tău stăpân când nu te mai îngrijorează ce gândesc alții despre tine. Tu știi deja cine ești și asta contează, iar ei nu știu nici ei măcar cine sunt cu adevărat, nemaivorbind de tine. Și-apoi, cui îi pasă? Oamenii oricum văd ceea ceea ce le convine.
Bunica nu-l mai recunoștea pe bunelu’. Nu mai avea amintiri cu el în minte. Își pierduse memoria definitiv la sfârșit. In fiecare zi o lua de la început. In fiecare zi noi eram alții. Bunelu’ însă alegea să rămână același mereu, indiferent de starea ei de conștiență. Îi vorbea ca de-obicei, o privea în ochi, o pieptăna, o împletea, o îngrijea, o hrănea la propriu și la figurat. Ea nu știa cine este el, dar el în schimb știa cine sunt ei ambii fiecare în parte.
În dragoste nu e loc de orgolii. Dragostea e despre respect. Despre tărie, înțelegere, grijă și compasiune. Dar toate astea nu le poți oferi celuilalt și nici primi dacă nu le descoperi mai întâi în tine. Dacă nu te cunoști mai întâi pe tine. Cine ești tu aici. Ce alegi tu să fii. Zi de zi. Zic, începe de la tine. În primul rând cu respectul de sine.
O fi dragostea un răspuns unic la ceea ce este unic, dar atâta timp cât nu-ți pui întrebări, rămân pe poziția de a crede că e un simplu atașament emoțional pe care l-am avut cu toții la o anumită etapă din viață. Dragostea adevărată e despre cine ești și ceea ce derivă din ceea ce ești, raportându-te la cel de alături.
Cât despre mine…dragostea e atunci când îmi bat la geam picături reci de ploaie într-o zi toridă de vară, las aerul rece să intre prin geamul deschis pentru că mă sufoc și respir, respir îndelung, dar parcă nu e de-ajuns, mă duc și îmi iau o pătură moale pe care știu c-o voi pune în curând pe mine pe timp de caniculă și-o să respir in continuare. În fața geamului deschis. Dragostea e despre libertatea fiecăruia dintre noi de a fi tu însuți.
Fii!
No Comments