Alivancă de la nord, gust ca la bunica

Bunica nu prea ne alinta cu bucate alese, cel mai probabil că nici pe sine nu se alinta pentru că o prindeam de-obicei pe neprins de veste prin grădină. Acolo o găseam gârbovită, în genunchi, la curățit popușoi. Din delicatesele bunicii te puteai înfrupta anume în zilele de duminică sau sâmbătă seara. În celelalte zilea se muncea și mâncarea mai simplu se prepara.

— Ce-i asta, bunica? O întrebasem eu, făcând niște ochi mari, când văzusem prima dată alivanca aburindă în tava pentru copt pâine, scoasă abia din cuptor.

— Alivancă, îmi spuse ea scurt.

Eu nu mai insistam cu întrebările dacă nu primeam o descriere detaliată a produsului însă începeam propriul meu proces de descoperire și creație a unei eventuale opere, remarcată de mine, pe când aveam 5 ani. Întreaga acțiune de scoatere din cuptor a alivencei cu ajutorul unei lopeți de lemn mi se părea un moment atât de sacru și fermecat totodată, asociat fiind cu „Fata babei și fata moșneagului” și tăvile cu plăcinte din cuptorul din poveste. „Îngrijește-mă și te voi răsplăti și eu la rândul meu”, zicea parcă și cuptorul din kuhnea bunicii. Și treceam deja inconștient la  studierea minuțioasă a cuptorului propriu-zis. „Bunica l-a îngrijit cum trebuie”, aprobam eu în sinea mea.

Alivanca este un preparat ce-și are originea în nordul țării, având în structura sa combinația pură cu tradiție dintre mămăligă și brânză de oaie, deși poate fi gătită și ca desert, dulce cu aromă de fructe. Mie mi-e cunoscută și mi-e mai aproape de inimă varianta clasică, puțin sărată cu adaos de chișleag și ulei nerafinat. E consistentă, sățioasă și gustoasă, gust ca la bunica acasă pe lejancă. Nu necesită timp mult de preparare și nici multe vase murdare. 🙂 O putem consuma la cină cu moderație și un pic mai mult în diminețile de weekend cu puțin iaurt grecesc în loc de smântână. Vedeți rețeta mai jos.

Cam atât despre alivanca bunicii. pentru azi.

Îngrijiți-vă corpul în interior ca să fiți răsplătiți la exterior. 🙂

Bună papa