Dum dum dum dum, duru dum, dum dum dum dum, duru dum…
Când eram mai mică, lumea îmi spunea că sunt o fată subponderală. Păi bine, acest fapt nu a fost confirmat niciodată de vreun specialist anume, însă adesea se întâmpla să fiu complimentată, fie la școală, pe ospețe sau în stradă:
— aiiii, ce slabă ești de ți se văd toate oasele.
sau așa:
— offf, oare mai mănânci și tu ceva că nu se ține nimic de tine de slabă ce ești.
ori așa:
— ești așa trasă la față, tu, în general, mănânci??
iată și așa:
— când o să te îngrași și tu odată, slăbănoag-o?! :))
Dum dum dum dum, duru dum, dum, dum, dum, dum, duru dum…
La ziua de azi complimentele s-au cam întețit. Unii mă văd la fel, slabă și subțiată, alții, din contra, mă întreabă cu toată seriozitatea ce mănânc, ce fac, cum fac deoarece ar dori și ei să arate așa ca mine, adică — bine!!! 😬
Făcând o studiere amplă a exteriorului meu luminos ce mă înconjoară, am dedus următoarea axiomă: voia bună în interior s-adună! (filozofic, nu?)🤔
Și că să fiu mai explicită, fiecare vede ceea ce vrea să vadă, fie că e de bine, fie că e de mai puțin bine. 😉
Iar acum pe îndelete.
Ai mei nu acordă o prea mare valoare vorbelor «străine». Tata rămâne fidel aceleași părere a sa de vremuri: «O fată frumoasă e una negrasă».
Mama mă privește duios ca de fiecare dată, apoi își răsuflecă mânicele și se apucă de gătit.
Iar fratele, fratele mă trage de haină și mă pupă îndesat, zicându-mi că am rămas la fel, așa cum mă știa odată (bine, dar am mai citit și eu niște cărți de-atunci și până acum). 😉
Gândul meu însă zboară la bunica, mama tatălui…
Femeie înaltă, zveltă, puternică și… slabă. De fiecare dată când mă vedea la poartă, mă privea îndelung, asigurându-se în totalitate că sunt eu, unica nepoată și abia apoi zâmbea larg. Îi simțeam mâinile vânjoase și bătătorite de muncă pe obrajii mei subțiri. Apoi, după ce ne îmbrățișam începea procesul de studiere minuțioasă a existenței mele frivole. Mă examina din cap până-n picioare, culoarea părului, tunsoarea, oja de pe unghii, materialul rochiei — îl pipăia, îl întorcea pe toate părțile, mai că-l și mirosea (atlas, bunica, atlas, îi ziceam eu). Nu știam ce-i atlasul-ca material de rochie, dar era un cuvânt extrem de des folosit în vocabularul ei.
O găseai toată ziua în grădină și doar în zilele toride de vară o întâlneam așezată pe prag, la umbra ștreșinei casei. Avea mereu lângă ea o cană cu apă proaspătă. Pe-alocuri cam știrbită, dar era cana ei iubită, albă.
Un ardei, o roșie sau un castravete proaspăt tăiat în două, presărat cu puțină sare și pus pe-o felie de pâine neagră era mâncarea ei de bază.
Doar de sărbători ne alinta cu plăcinte cu brânză de oi, babă neagră cum numai la nord se face și biscuiți fărâmicioși făcuți cu untură de porc ce se topeau instant în gură.
În ultimii ani nu ne vedeam atât de des pe cât mi-aș fi dorit, însă atunci când o vizitam nu mă puteam sătura de poveștile ei de viață.
«Toată viața am fost așa ca tine, slabă», îmi spunea ea la 90 și ceva de ani, stând în genunchi, cosind iarba din fața casei. «La anii tăi aveam și-un cal cu care mă duceam pe deal să verific recolta». (Nu mi-ar strica și mie acum niște lecții de hipism, bunica).
Rămasă văduvă în urma războiului, se pomeni «înhămată» cu sarcinile zilnice din gospodărie și cele dificile de pe câmp. Iar calul îi era aliat.
Când apăruse bunelul în viața ei, gura lumii își intensificase omniprezența. Prea repede îndrăznise să-și refacă viața.
Crescuse împreună 3 copii, însă nu a putut să se bucure pe deplin de puritatea și inocența unuia dintre ei, întrucât fetița cea mare i-a fost luată la cer, în urma unei infecții banale.
«Cum te descurci tu acasă cu fetele?», m-a întrebat ea într-o zi când jucam cărți. Trecusem demult de etapa cărților cu povești. Eram acum partenera ei la jocul de cărți, momentul ei de relaxare în care nu mai putea fi abătută de gândurile și amintirile tinereții.
«Bine, bunica, rutina uneori e insuportabilă, dar e bine», i-am răspuns eu nepăsătoare.
«Ai să scapi, încă puțin îți sunt legate mâinile, dar ai să scapi», mi-a spus ea, concentrată pe o damă de treflă pe care-o așeză ferm peste valetul meu de cruce.
«Să nu le dai bomboane sau altceva dulce și nici cu înțărcatul să nu te grăbești, au toată viața înainte să încerce singure orice-și doresc».
«Iar cu gătitul nu te chinui prea tare, fă-le mai mult piure, mâncarea pasată se mistuie ușor».
De când bunelul trecuse în lumea celor drepți, sărbătorile nu mai erau atât de vesele precum au fost odinioară, cu voie bună, cântece și o vioară, dar nici nu puteau fi lăsate la voia întâmplării, deoarece ea avea grijă ca pe masă să fie prezent neapărat și vinul ei propriu de casă. Două pahare se umpleau instantaneu față în față. Eu și Ea.
«Viață, viață, legată cu-n fir de ață», obișnuia să zică mereu.
Cu un caracter ce sufla rece uneori, mi-o imaginam adesea că ar avea și-o pipă pe undeva ascunsă printr-un sunduc de-al ei din care trăgea ușor și fără forță atunci când rămânea singură.
Femeie de natură puternică, un pic dură, pe-alocuri distantă, independentă din toate punctele de vedere, o luptătoare desăvârșită își înfruntase destinul cu demnitate.
Acum, revenită la realitate, doar cu un bol de mâncare pasată pe masă (fără prea mult chin în bucătărie, ascultând de sfatul bunicii), zic, că «slăbiciunea mea fizică» nu se datorează acestui smoothie alias piure de mure pentru care am dezvoltat o pasiune, consumându-l cu regularitate, ci în mare parte felului meu de a fi, gândi, mânca și acționa, și a simplului fapt (haideți să recunoaștem) că semăn cu bunica.
Suplă, subțire, zveltă, grațioasă, elegantă și frumoasă pe de o parte (așa cum mă văd unii) și slabă, mică, redusă, jigărită sau prigăjită pe de altă parte, așa cum mă văd alții, ce mai contează dacă eu mă simt bine în pielea mea? Să mă plac și să mă apreciez exact așa cum sunt, rămănând eu însămi indiferent că unii mă plac sau ba, asta e împăcarea cu sine adevărată. Importantă. Părerea mea despre mine contează în primul rând, aprobându-mă și încurajându-mă zilnic și abia apoi a celorlalți, amuzându-mă.
Trăiască rețeta de piu-re de mu-re (cu accent pe «e») pe care țin să o recomand cu toată încrederea ca gustare între mese: copiilor (cei care din varii motive nu pot să facă micul efort de a consuma fructe crude întregi sau nu pot să accepte un anumit tip de fruct în alimentația lor), persoanelor în vârstă (cei care au probleme cu dentiția) și nouă, adulții cei mereu puși pe fugă cu lipsă de timp ori energie petrecut la bucătărie, dar care, totodată, vrem și o diversitate în farfurie.
Smoothie sau piure, așa cum îmi place să-i zic, de oricare ar fi el, fie de fructe sau legume proaspete este una dintre cele mai nutritive băuturi întrucât ingredientele în urma preparării își păstrează toți nutrienții: vitaminele, mineralele, fibrele solubile, enzimele și electroliții.
A fost o vreme când am experimentat cu el diverse combinații și arome pe gustul meu, dar nu am ajuns la o rețetă preferată. Fie că sunt de mure, prune, pătrunjel sau spanac, toate mi se dau pe plac și mă energizează rapid, creîndu-mi momentan și clipe de voie bună unice.
Dum, dum, dum, dum, duru dum, dum, dum, dum, dum, duru, dum…
Piu-re de mu-re, din 2 banane congelate, un pumn de mure bine coapte și un vârf de linguriță de turmeric (opțional).
Decor gastronomic — semințe negre de susan
Decor muzical — Cleopatra Stratan — Te las cu inima
Tu cum ești, bine? Împăcat cu tine?
No Comments