Dificultățile pe care le întâmpină o mămică atunci când copilul refuză să mănânce sunt foarte stresante pentru ea, mămica, începând cu mofturile alimentare, alegerea unor alimente (selectivitatea sporită), mâncatul într-un ritm foarte încet sau și, mai grav, refuzul anumitor alimente.
Toate astea, nu pot fi nimic altceva decât niște simple manifestări din copilărie, ne spun studiile de specialitate. Cu timpul totul se schimbă, comportamentul, atitudinea și obiceiurile alimentare. Aceste stări reprezintă niște perioade obișnuite. Pentru o anumită vârstă, unele comportamente sunt considerate comune, întâlnite frecvent, iar pentru o altă vârstă acestea pot fi considerate disfuncționale.
De aceea, pentru orice etapă de dezvoltare a copilului (în ceea ce privește alimentația) trebuie să se țină cont de anumiți factori:
- Caracteristicile copilului,
- Comportamentul părinților,
- Mediul în care se dezvoltă.
Fie că nu acceptă legumele sau fructele, fie că are doar 2-3 alimente preferate, deci cauzele pot fi diferite, de la simpul fapt că nu îi place textura, gustul sau chiar culoarea până la o anumită caractersitică generală a copilului cum ar fi reticența la tot ce este nou.
Ce face o mămică în cazul dat (pe lângă un consult medical de confirmare a stării de sănătate bune a copilului) sau ce am făcut eu personal a fost faptul că am încercat să creez condiții care să îi permită copilului să se schimbe singur, treptat și nicidecum să-mi impun controlul asupra lui, și anume:
—am acceptat în final dreptul copilului de a fi diferit de mine,
-nu am mai transformat masa într-un câmp de luptă, (deși inițial așa era, scuipat, lingurițe aruncate pe jos, povești, desene animate, dans, etc.)
— nu am mai folosit dulciurile pe post de recompensă (deși în unele cazuri asta funcționat foarte bine).
La aceste concluzii am ajuns doar după ce am trecut prin toate etapele alimentare stresante. Iar de cele mai multe ori, recunosc, sursa acestor neplăceri au fost strategiile neinspirate ale mele, stările emoționale instabile generate de oboseală, lipsa somnului calitativ sau chiar rutina.
Ajunsă în astfel de clipe de beatitudine, constat că atitudinea mea încordată față de această problemă a sporit și mai mult aversiunea copilului față de alimentele noi. Iar aici sunt nevoită să mă întorc la prima regulă de bază (alte 2 găsiți AICI) și să accentuez faptul că un comportament calm și o atitudine echilibrată m-au ajutat să depășesc frica și îngrijorarea mea cu privire la acest subiect.
Respectiv, detașarea emoțională, relaxarea, încrederea în forțele proprii, și nu în ultimul rând răbdarea, au constituit, elementul forte (pe lângă ceea ce spun studiile de specialitate), ce a dat rezultate pozitive atât pentru copil în relația sa cu mâncarea, cât și pentru mamă în relația sa cu copilul.
Funcționează absolut totul atunci când mama se ascultă pe sine, își urmează încrezător instinctual matern și învață rapid să nu se îndoiască de propriile decizii, atunci când mama e în echilibru și armonie cu sine.
No Comments