Acest subiect mi-a dat de multe ori bătăi de cap și atunci când zic acest luru, nu mă refer neapărat la anumite perioade de creștere și dezvoltare a copiilor, cum ar fi cea când le cresc dinții. Nu, mă axez în totalitate pe acele momente când copilul, pur și simplu, refuză alimentele pe care i le oferi. OMG! (organism modificat genetic) (Oh My God!) Cine știe despre ce vorbesc, cu siguranță îmi înțelege surprinderea la superlativ de mai sus.
Ce e de făcut? Da’ chiar ce e de făcut, mă întrebam eu zilnic.
Să-ți iai lumea-n cap, îmi răspundeam.
La modul serios, comportamentul alimentar al unui copil trece sistematic prin numeroase schimbări pe parcursul zilei, de altfel ca și la noi, adulții:
- Dispoziția și faptul cât suntem de expuși la mâncare,
- Accesibilitatea alimentelor,
- Atitudinea celor din jur în relație cu noi, etc.
Parcă totul este simplu și clar, dar când vine ora mesei măcar trage-te de păr.
Informațiile ce țin de tulburările alimentare ale unui copil (anorexia nervoasă, fobia de alimente, evitarea alimentelor pe fond emoțional, aversiunea senzorială față de alimente etc.) sunt foarte complexe și, de cele mai multe ori imposibil de diagnosticat concret. Pe lângă asta, studiile de specialitate și unele cercetări din acest domeniu ne sugerează că aproximativ 25% dintre copii care au în jurul vârstei de 2 ani refuză să consume alimente.
Puțin m-am liniștit, dacă nu ar fi fost problema în afectarea statusului nutrițional în urma acestui refuz alimentar.
Și-acum ce fac mai departe? Keep calm, mom (regula nr.1)
Cunoștințele mele din acest domeniu sunt dublate de experiența mea ca mamă a două fetițe (drăgălașe), iar ceea ce a funcționat în cazul meu ar putea sau nu să funcționeze în alte cazuri.
Un lucru important de care am ținut cont ulterior (atât în cazul primei fetițe, cât și în cazul cu a doua fetiță) (regula nr.2) este tipul refuzului alimentar al copilului, și anume: refuz alimentar subit, refuz alimentar selectiv sau refuz alimentar care are la bază sentimental de frică. Eu l-am perceput ca unul de frică, luând în calcul adaptarea la mediul extern, întrucât, tocmai în acea perioadă, când avea fetița cea mica în jurul vârstei de 6 luni (momentul oportun de a începe diversificarea alimentației) noi trecusem la casă nouă. Deci, un alt mediu, o altă atmosferă. Era nevoie de adaptare, atât din parte ei, cât și din partea mea.
După care, ținând cont de tipul refuzului alimentar, am aplicat (regula nr.3) monitorizarea numărului tot mai mare pe zi ce trece de alimente refuzate. Și aici, trebuie să recunosc, erau o multitudine.
Aceste 3 reguli pe mine m-au ajutat să-mi dau seama de locul aflării mele în această ecuație cu o necunoscută, or, fără conștientizarea lor eu nu aș fi putut să-mi găsesc calea de mijloc pentru care aș fi putut acționa ulterior în direcția potrivită pentru rezolvarea problemei date. Pentru mine a fost necesar să mă văd și să mă observ unde mă situez.
Ceea ce a urmat și ce am aplicat și a funcționat mai departe, voi răspunde într-o altă postare, dar până atunci revin la prima regulă și cea mai imprtantă: rămâi calmă, mămico!
pa-pa!
No Comments