Din culise

A fost odată…

A fost odată…

…o zi de marți a unei oarecare luni din calendar cu oaspeți mari și mici: glume, rîsete, voie bună pe de o parte și scîncete de copii, comportamente posesive, bătăi cu lingura în masă pe de altă parte. La sfîrșitul zilei descopăr cu entuziasm draperii pătate de ciocolată, amprente de mînuțe pe oglindă, bucăți de “Barni” jos, pe covor în fiecare odaie, călcate în picioare; flori de cameră cu frunze tăiate (parcă cu dinții), pămînt “afînat” în ghiveci și în afara ghiveciului, și, da, cremă de tort unduită pe perete ca valurile spumoase ale unei mări… „Bine că nu avem un acvariu încă”, îmi zic eu, copleșită de amintirile copilăriei mele..

Cineva mă strigă să dau volumul mai tare la televizor. Copiii strigă, rîd zgomotos, news break-ul în cîteva clipe se sfîrșește, iar telecomanda e de negăsit. Inima mea de copil mă ghidează direct spre locul faptei, pe-o clipă ezit, apoi brusc deschid ușa frigiderului, fac un ocol cu privirea și, ca să vezi, ochii mei se ațintesc asupra ei, a telecomandei pusă cu grijă într-o farfurie cu sarmale.

Ei, dar pînă aici toate bune și frumoase, dar cum rămîne cu spălarea cratițelor, tavelor și a paharelor care nu-și mai găsesc locul în bucătărie la sfîrșitul serii. Liniștea de după miezul nopții îmi accentuează și mai mult starea de oboseală. Mă uit la ceas și-mi dau seama că indiferent de ora mea de culcare, trezirea tot una matinală va fi, întrucît fetița mea are grijă să fie și pe post de deșteptător. Renunț la șorț și mănuși de bucătărie (oricum nu le aveam), ies atent din cameră, sting încet lumina, închid ușor ușa și, spre rușinea mea, dau fuga în pat, îmi dau plapuma peste cap și adorm cît ai clipi din ochi…

fructe

A fost odată…

…să intru în bucătărie și să mă fac a nu vedea teancul de farfurii din chiuvetă. A fost o dată 🙂 De-acasă știu că nu trebuie să las farfuriile nespălate pentru a doua zi pentru că s-ar putea să mă doară capul. Dar eu mai știu că, pe mine s-ar putea să mă doară capu’ chiar de la începerea procesului de spălare a primei farfurii. De aceea găsesc savurarea unei căni de ceai verde cu aromă de cireș ca un mijloc de terapie și prevenire a durerii de cap. Iar dacă te mai delectezi și cu o bucată de ciocolată atunci efectul este garantat: dispoziție bună, optimism și stări emoționale pozitive pe tot parcursul zilei.

Iată că în dimineața următoare, văzînd bucătăria „atrăgătoare”, recurg mai întîi la metoda mea cu proprietăți miraculoase: ceaiul în combinație cu o ciocolată, preferabil una pentru copii, îmi pare mult mai gustoasă și chiar dacă e mică e suficientă pentru a trezi în mine hormonul fericirii. O desfac încet, astfel încît să nu se audă foșnet de hîrtie în camera de alături, acolo unde Laura privește desenul ei preferat. Profit de aceste minute libere și mă așez frumos la masă. Nu reușesc însă să-mi duc planul pînă la capăt. Aud pași mici și repezi, apropiindu-se din ce în ce mai mult. Mușc repede ultima bucățică de ciocolată, mă grăbesc să beau și ceaiul în același timp, iar cu degetele trag în palmă hîrtia bomboanei, acoperind-o cu mîna:

-Mama, ce mănînci? Aici am tresărit, nu era momentul potrivit să-i spun cu adevărat ce mîncam. Dar fără să mai aștepte răspunsul, Laura îmi sare în brațe, îmi dă un pup rapid pe buze și-mi zice pe un ton certăreț:

— Mama, nu se poate să mănînci multe ciocolate, pentru că ai să te duci la stomatoGol! (avea 3 ani atunci) Am vrut să-i zîmbesc rușinată, dar mi-am dat seama că nu numai mirosul, dar și dinții m-ar fi dat de gol. Am dat doar din cap în semn de aprobare.

M-am făcut de rîs, gîndesc eu după ce fetița a zbughit-o înapoi la tv. M-am simțit și mai rău, ca să nu zic prost, știind la cît de mult îi plac ei ciocolatele. Nu mi-a mai priit nici ceaiul cela verde cu aromă de cireș. Am luat în mînă o “Scufița roșie”, una din preferatele ei și m-am îndreptat grăbit spre camera alăturată. Am găsit-o cuminte stînd pe scăunelul ei privind televizorul. Privirea i s-a îndreptat direct spre mîna mea, i-am întins încet bomboana, mi-a făcut niște ochi mari în semn de mirare, apoi a început să danseze în semn de bucurie, ca mai tîrziu să o ia brusc din palmă, să desfacă repede hîrtia și să muște din ea cu poftă. Eu nu mă săturam să o privesc, starea mea psihică și emoțională se îmbunătățea vizibil, mi-am dat seama atunci că secretul fericirii mele nu-s nici ciocolatele și nici alte dulciuri, darămite ceaiul, fericirea mea e fericirea ei! (iar fericirea ei se ascunde în… ciocolată 🙂

P.S. Bucătăria mea niciodată nu a mai strălucit de curățenie ca în acea zi! 🙂

 

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply